English

Neurofeedback-ul este o metodă care a captat imaginația publicului în ultimii ani. Ideea este simplă: înveți să îți controlezi activitatea cerebrală și, teoretic, acest lucru duce la schimbări comportamentale pe termen lung. Din nou, în teorie, potențialul este nelimitat. Tehnica ar putea fi folosită pentru aproape orice, de la scopul mai nobil de a trata tulburările mintale folosind o metodă care are efecte secundare minime sau chiar inexistente, până la cel discutabil de a „stimula pozitivitatea creierului” folosind o metodă care are un potențial ridicat de a ușura clienții de banii câștigați cu greu.

Am scris anterior pe larg pe tema neurofeedback-ului bazat pe EEG (EEGnf) și, dacă nu ai făcut-o deja, îți recomand cu căldură să consulți și articolul respectiv. Dar astăzi ne îndreptăm atenția către un tip de neurofeedback mai puțin comercial, dar la fel de interesant: cel bazat pe IRMf. Ideea principală este aceeași: aparatul măsoară o anumită variabilă legată de activitatea cerebrală, care este apoi arătată participantului pe un ecran. Sarcina acestuia este apoi să se concentreze și să modifice această variabilă până când atinge o țintă predefinită. Dar există câteva considerații în acest sens.

IRMf – gogoașa uriașă

Probabil că ai mai auzit despre acest copil-minune al neuroștiinței, și anume imagistica prin rezonanță magnetică funcțională sau, pe scurt, IRMf. IRMf utilizează magneți mari pentru a măsura ceva numit semnal dependent de nivelul de oxigen din sânge (BOLD). Pe scurt, hemoglobina, molecula care transportă tot oxigenul și dioxidul de carbon pentru tine, are proprietăți magnetice diferite în funcție de ceea ce transportă. Și pentru că neuronii au nevoie de mult oxigen atunci când gândim, există de obicei un aflux mare de hemoglobină oxigenată pe care o putem folosi pentru a urmări ce fac diferite regiuni ale creierului în anumite momente.

Datorită principiilor de lucru care stau la bază, fMRI are un avantaj față de EEG: oferă o rezoluție spațială mult mai bună, de ordinul milimetrilor. Din perspectiva neurofeedback-ului, acest lucru este destul de avantajos, deoarece, în teorie, permite controlul unor regiuni cerebrale cu o granulație mai fină.

Bineînțeles, IRMf vine și cu unele dezavantaje. Deoarece schimbările în oxigenarea sângelui sunt oarecum lente în comparație cu activitatea neuronală în sine (vorbim de secunde față de milisecunde), participanții trebuie să fie conștienți să nu se aștepte la schimbări instantanee. În plus, având în vedere că magneții sunt incredibil de mari și că întregul aparat trebuie păstrat în condiții speciale și necesită personal calificat pentru întreținere și operare, este destul de scump și nu vei putea niciodată să îți pui unul în sufragerie.

Funcționează?

La fel ca EEGnf, studiile de neurofeedback bazate pe IRMf suferă de limitări straniu de familiare, inclusiv variabilitatea designului studiului și lipsa unui număr suficient de studii de control randomizate (pentru o explicație excelentă a acestora, poți citi acest articol). Dar, în ciuda limitărilor sale, această metodă prezintă potențial și s-a bucurat și de un oarecare succes. Cu toate acestea, modul în care acesta este cuantificat depinde de perspectiva pe care o adoptăm.

Perspectiva de cercetare

Neurofeedback-ul este considerat o abordare perturbativă: practic, îl folosești pentru a schimba ceva, apoi vezi ce se întâmplă. Din perspectiva cercetării, acest lucru poate fi folosit pentru a investiga destul de multe aspecte legate de cogniție. Un exemplu este localizarea diferitelor funcții în anumite zone ale creierului. Dacă o anumită regiune a creierului este responsabilă pentru o anumită funcție cognitivă, scăderea activității în acea zonă ar trebui să afecteze performanța, în timp ce creșterea acesteia ar trebui să aibă efectul opus.

Aceasta este o idee destul de cool, dar în ultimii ani a avut loc o schimbare de paradigmă în modul în care ne gândim la creier. Mai exact, viziunea dominantă a trecut de la considerarea creierului ca fiind o cuvertură ciudată alcătuită din regiuni independente și slab interconectate la tratarea acestuia ca o rețea distribuită complexă în care regiunile se influențează reciproc în moduri netriviale. În timp ce în primul caz este rezonabil să ne așteptăm la relații directe cauză-efect, în cel de-al doilea caz acestea nu sunt atât de evidente. Din cauza efectelor neliniare ale rețelei, schimbarea activității într-o regiune poate avea efecte neașteptate asupra altor regiuni. Și tocmai acesta este cazul în care neurofeedback-ul IRMf ar putea fi deosebit de util.

Într-o lucrare de perspectivă publicată în 2017, Prof. Dani S. Bassett (o autoritate în domeniul controlului rețelelor), subliniază cum ar putea funcționa acest lucru. Bazându-se pe idei de fizică matematică și teoretică, lucrarea susține că neurofeedback-ul IRMf ar putea oferi un instrument util pentru testarea empirică a ipotezelor legate de dinamica rețelelor: de exemplu, dacă creșterea activității unei anumite regiuni este capabilă să împingă rețeaua cerebrală într-o nouă stare și dacă acest lucru are un efect cuantificabil asupra comportamentului.

Perspectiva clinică

În timp ce perspectiva cercetării poate părea oarecum abstractă, din punct de vedere clinic, lucrurile sunt mai simple, atât în ceea ce privește metodele, cât și obiectivele. Practic, dorim să modificăm activitatea cerebrală în regiunile asociate cu anumite tulburări cerebrale, în speranța că restabilirea funcției cerebrale va restabili și comportamentul.

Neurofeedback-ul IRMf s-a bucurat de un oarecare succes în acest sens, studiile raportând îmbunătățiri într-o gamă largă de afecțiuni, de la anxietate și depresie la dependență, durere cronică sau tinitus. Din nefericire, toate aceste studii suferă de aceeași problemă: au inclus foarte puțini participanți. Așadar, ele trebuie să fie reproduse pe eșantioane de dimensiuni mai mari înainte de a concluziona că aceasta este o metodă viabilă care ar trebui să devină o rutină în practica clinică.

Pe scurt

Neurofeedback-ul bazat pe IRMf este un instrument potențial viabil atât din perspectiva cercetării, cât și din cea clinică. Principalul avantaj față de EEGnf este rezoluția sa spațială ridicată, care permite un control mult mai fin al regiunilor creierului. Totuși, la fel ca EEGnf, această metodă trebuie să facă obiectul unor cercetări mai ample. Și, în timp ce costurile sale ridicate și cerințele tehnice încetinesc acest proces, ele protejează, de asemenea, publicul larg de expunerea la un produs pe jumătate pregătit.

Cum ți s-a părut această postare? Scrie-ne în comentariile de mai jos.

Ca de obicei, nu uita să ne urmărești pe Instagram, Mastodon sau Facebook pentru a fi la curent cu cele mai recente postări.

Ar putea să-ți placă și:

Referințe (în engleză)

Bassett, D. S., & Khambhati, A. N. (2017). A network engineering perspective on probing and perturbing cognition with neurofeedback. Annals of the New York Academy of Sciences, 1396(1), 126-143.

Sulzer, J., Haller, S., Scharnowski, F., Weiskopf, N., Birbaumer, N., Blefari, M. L., … & Sitaram, R. (2013). Real-time fMRI neurofeedback: progress and challenges. Neuroimage, 76, 386-399.

Tursic, A., Eck, J., Lührs, M., Linden, D. E., & Goebel, R. (2020). A systematic review of fMRI neurofeedback reporting and effects in clinical populations. NeuroImage: Clinical, 28, 102496.