English

În cea de-a șasea zi a adventului nostru științific, am dori să vorbim despre un concept dezmințit în neuroștiințe. Scopul acestui prompt și al dezmințirii științei, în general, nu este de a râde de modul în care oamenii de știință din trecut au greșit și de a ne mândri că acum suntem mult mai inteligenți. Din contră, scopul lor este de a evidenția faptul că, în ciuda celor mai bune intenții, dovezile și datele disponibil într-un anumit moment pot fi incomplete și/sau interpretate greșit. Și că este important să ne păstrăm mereu mintea deschisă și să reevaluăm teoriile în cazul în care apar noi dovezi.

Notă secundară: Pot să prevăd cum va fi scoasă din context această afirmație, așa că voi clarifica. Nu înseamnă că toate sau chiar majoritatea teoriilor stabilite în prezent sunt greșite. Iar termenul de „dovezi” este folosit pentru a mă referi la dovezi empirice solide, nu la zvonuri și căutări aleatorii pe Google.

Acestea fiind spuse, să trecem la subiectul nostru principal. Neajutorarea învățată este un termen utilizat pentru a descrie un comportament dobândit de renunțare atunci când cineva este expus în mod repetat la stimuli aversivi. Acesta a fost observat pentru prima dată într-un experiment pe câini. Pe scurt, animalele care fuseseră expuse în mod repetat la șocuri electrice ușoare și inevitabile pur și simplu au așteptat ca acestea să se termine într-un context ulterior, chiar și atunci când au avut șansa de a scăpa de ele. De aici, neajutorarea învățată a devenit o idee proeminentă în psihologie, oferind o explicație pentru modul în care evenimentele de viață nefavorabile duc la depresie, precum și fiind considerată un factor important în alte situații, cum ar fi relațiile abuzive.

Am învățat despre acest concept în timpul studiilor mele de licență. Îmi amintesc că mi-au fost prezentate datele experimentale pe baza cărora au fost derivate aceste concluzii și totul avea sens. Deja la vremea respectivă, neuroștiința intrase în peisaj și neajutorarea învățată nu mai era doar un concept psihologic. Rolul neurotransmițătorilor și circuitele neuronale care stau la baza mediării acestui comportament începuseră să fie studiate încă din anii ’90. În special, nucleul rafe dorsal, o structură din creier care trimite proiecții serotoninergice atât către nucleul amigdalian, cât și către o altă structură implicată în răspunsul de luptă/fugă, cenușiul periaqueductal, fusese identificat ca fiind de o importanță deosebită. S-a demonstrat că activarea acestui nucleu (și creșterea ulterioară a eliberării de serotonină) în cazul șocurilor inevitabile determină răspunsul pasiv în cazul neajutorării învățate.

Dar, în ultimii ani, au ieșit la iveală noi dovezi. Conduși de întrebarea „dar cine îi spune nucleului rafe dorsal că șocurile sunt inevitabile?”, cercetătorii au descoperit că cortexul prefrontal ventromedial este cel care inhibă acest nucleu. Dar face acest lucru doar în situațiile în care percepem că deținem controlul. Cu alte cuvinte, starea implicită, determinată de nucleul rafe dorsal, este cea de neajutorare sau pasivitate. Și doar în situațiile în care credem că merită să investim resurse, o parte a cortexului nostru prefrontal îi spune nucleului rafe dorsal să se liniștească și să ne lase să facem ceva în această privință. În acest context, nu neajutorarea este cea care se învață, ci controlul.

Pornind de aici, putem construi cu ușurință o explicație pentru motivul pentru care terapia cognitiv-comportamentală și, în special, reevaluarea, sunt atât de eficiente. Aceasta se datorează faptului că ele ne învață să reformulăm situațiile și să recunoaștem lucrurile pe care le putem controla, probabil într-un mod care determină cortexul prefrontal ventromedial să controleze regiunile din aval.

În cele din urmă, această poveste are un final fericit. Chiar dacă teoria a trebuit să fie reajustată în lumina noilor dovezi, cercetările efectuate anterior au furnizat în continuare informații utile care au putut fi integrate în imaginea finală. Cu toate acestea, mai există încă o lecție care trebuie desprinsă de aici. O parte din echipa de cercetare care a realizat studiile originale pe această temă și care a contribuit la ideea că neajutorarea este învățată sunt, de asemenea, cei care, în urma unor investigații suplimentare, și-au dat seama că au înțeles greșit. Și, în loc să respingă această informație și să o ascundă sub preș pentru că nu era în acord cu ipoteza lor anterioară, acești cercetători au acceptat vestea și au scris lucrări care au informat întreaga comunitate științifică despre asta.

Cum ți s-a părut această postare? Scrie-ne în comentariile de mai jos.

Ca de obicei, nu uita să ne urmărești pe Instagram, Mastodon sau Facebook pentru a fi la curent cu cele mai recente postări.

Ar putea să-ți placă și:

Referințe (în engleză)

Maier, S. F., & Seligman, M. E. (2016). Learned helplessness at fifty: Insights from neuroscience. Psychological review, 123(4), 349.