English

În articolul de astăzi, ne îndreptăm atenția către o (încă o) tulburare mintală relativ des prezentată în mass-media, dar care nu este încă pe deplin înțeleasă sau ușor de tratat: tulburarea de stres posttraumatic (sau PTSD, pe scurt). Articolul abordează următoarele întrebări:

1. Ce este PTSD?
2. Cine poate dezvolta PTSD?
3. Care sunt simptomele PTSD-ului?
4. Ce factori pot crește riscul de a dezvolta PTSD?
5. Care sunt comorbiditățile frecvente ale PTSD-ului?
6. Cum se manifestă PTSD în creier?
7. Cum putem trata PTSD?

Ce este PTSD?

Tulburarea de stres posttraumatic sau, pe scurt, PTSD, este o tulburare mintală și comportamentală care apare ca o consecință a unei traume. Conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale 5 (DSM-5), adică unul dintre cele două manuale de referință pe baza cărora sunt diagnosticate toate tulburările mintale, o persoană trebuie să prezinte simptome din opt seturi de criterii pentru a fi diagnosticată cu PTSD.

Îți poți imagina procesul de diagnosticare a unei persoane cu PTSD ca pe un flowchart. De fapt, deoarece majoritatea tulburărilor mintale nu dispun încă de teste fiabile bazate pe biomarkeri (cum ar fi scanările cerebrale sau analizele de sânge), metodele de diagnosticare sunt exact ca niște flowchart-uri (sau cărți de bingo, dacă vrei). Dar această problemă acută a psihiatriei ține de o altă discuție. Deocamdată, să ne întoarcem atenția la PTSD.

După cum se vede și în imaginea de mai jos, prima condiție pentru ca un diagnostic de PTSD să fie luat în considerare este expunerea la traumă. După aceea, medicul trebuie să se asigure că pacientul are într-adevăr simptome de PTSD (duh!), dar mai multe despre asta mai târziu. Ultimele trei criterii nu sunt specifice PTSD-ului. Pentru majoritatea bolilor mintale, simptomele trebuie să fie prezente de ceva timp, trebuie să aibă o semnificație funcțională (adică să îți afecteze efectiv viața) și echipa medicală trebuie să se asigure că nu sunt cauzate de o boală organică, de medicamente sau de abuzul de substanțe.

Cine poate dezvolta PTSD?

Desigur, după cum ne informează deja primul criteriu de diagnostic (precum și cuvântul “posttraumatic” din denumire), numai persoanele care au fost expuse la traume pot dezvolta PTSD. Dar, pentru un răspuns complet la această întrebare, atât “trauma”, cât și “expunerea” necesită clarificări suplimentare.

Trauma include, dar nu se limitează la război, agresiune, abuz, precum și alte forme de violență (fie că este vorba de violență trăită sau amenințată), dezastre naturale sau moarte. Întrucât cultura pop prezintă adesea veteranii de război ca suferind de PTSD, consider că această clarificare era necesară pentru a sublinia cât de variate pot fi sursele de traumă și, prin extensie, persoanele afectate de PTSD. Asta nu înseamnă că războiul nu este un factor major care contribuie la PTSD. De exemplu, în timp ce prevalența PTSD în Statele Unite este estimată a fi de până la 10%, acest număr este de aproximativ trei ori mai mare atunci când se analizează țările care au experimentat lupte directe, cum ar fi Siria sau țările din Africa Subsahariană.

În ceea ce privește expunerea, trebuie să clarificăm faptul că DSM-5 nu recunoaște doar expunerea directă sau primară, ci și expunerea secundară, numită și traumă indirectă. Termenul de traumă indirectă (eng.: vicarious trauma) a fost inventat pentru a se referi la traumatizarea trăită de consilierii care lucrează cu persoane traumatizate. De atunci, a fost extins pentru a include multe alte categorii, cum ar fi primii respondenți, lucrătorii de ajutorare și chiar părinții adoptivi sau copiii expuși la traumele părinților lor. Unele studii merg chiar până la a considera expunerea terțiară (cum ar fi, de exemplu, cea trăită de soții și soțiile primilor respondenți) ca o sursă potențială de traumă pentru PTSD. Cu alte cuvinte, potențial, oricine care interacționează cu o persoană traumatizată și este expus la detaliile experienței acesteia ar putea ajunge să dezvolte PTSD.

Simptomele PTSD

Acum că am clarificat criteriul expunerii la traume, ne putem îndrepta atenția asupra simptomelor propriu-zise ale PTSD. Acestea sunt clasificate în patru categorii (reprezentate și ele mai jos): intruziune, evitare, cogniție și dispoziție și simptome de excitare și reactivitate. Pentru a îndeplini criteriile pentru PTSD, o persoană trebuie să aibă cel puțin un simptom de intruziune, unul de evitare, două legate de cogniție și dispoziție, precum și două legate de modificări ale excitării și reactivității.

La fel ca în cazul oricărei alte tulburări psihice, prezentarea clinică a PTSD poate fi foarte diferită de la o persoană la alta. De exemplu, în timp ce o persoană poate suferi de coșmaruri, evita factorii externi care declanșează amintiri legate de traume, suferi de pierderi de memorie legate de traume, învinovăți lumea pentru acestea și poate fi incredibil de iritabilă, alta poate prezenta suferință emoțională crescută din cauza amintirilor, evita să se gândească la toate acestea, se poate simți deprimată și izolată și se poate angaja în comportamente autodistructive.

În plus, alți factori pot contribui la eterogenitatea clinică. De exemplu, expunerea la traume în timpul copilăriei duce, de obicei, la simptome mai severe de PTSD. Anumite tipuri de traume, cum ar fi agresiunea sexuală la adulți, duc, de asemenea, la un PTSD mai sever. În cele din urmă, expunerea repetată la traume afectează de obicei indivizii mai mult decât expunerea unică la traume.

Factori de risc și comorbidități

Am menționat mai sus că, în teorie, oricine este expus la o traumă poate dezvolta PTSD. Dar, deși acest lucru este adevărat, vine cu o notă de subsol: nu toată lumea are aceleași șanse de a-l dezvolta. Pentru a conceptualiza acest lucru într-o manieră mai ușoară, imaginează-ți că ești în competiție cu un prieten pentru a vedea cine poate înscrie mai multe coșuri de baschet. Dar există un truc: în timp ce tu arunci mingea de baschet de la trei metri distanță, prietenul tău o aruncă de la zece. În teorie, oricare dintre voi poate câștiga, dar tu ai cu siguranță șanse mai mari. Așadar, care sunt factorii care reduc distanța față de coșul de baschet?

În primul rând, factorii genetici. Pentru a determina dacă o tulburare are sau nu o componentă genetică, cercetătorii efectuează adesea așa-numitele studii gemelare, atât pe gemeni monozigoți (gemeni identici), cât și pe gemeni dizigoți (gemeni neidentici sau fraterni). În funcție de proporția de gemeni monozigoți și dizigoți care dezvoltă o anumită tulburare, cercetătorii pot calcula ereditatea unei anumite tulburări. Pentru PTSD, aceasta este de aproximativ 40-50%. Acest lucru înseamnă că aproximativ 40-50% din riscul de a dezvolta PTSD după expunerea la traume este explicat de genele tale.

Restul de 50-60% din risc provine din factorii de mediu. De exemplu, după cum am menționat mai sus, anumite tipuri de traume, precum și expunerea repetată la traume cresc riscul de a dezvolta PTSD.

Studiile au arătat, de asemenea, că femeile și persoanele care au suferit deja de o altă tulburare psihiatrică înainte de traumă sau care au o rudă cu o altă tulburare psihiatrică sunt mai susceptibile la a dezvolta PTSD.

În acest context, nu este surprinzător faptul că PTSD este adesea comorbid cu alte tulburări psihice, în special depresia și tulburările de anxietate. În plus, abuzul de substanțe este adesea întâlnit la acești pacienți și reprezintă o cauză principală de sinucidere.

PTSD în creier

Descoperirea și înțelegerea diferențelor și schimbărilor cerebrale dintre persoanele sănătoase și persoanele cu PTSD poate ajuta în două direcții. Pe de o parte, oamenii de știință speră că vom putea dezvolta o metodă de diagnosticare mai obiectivă. La urma urmei, DSM-5 există de mult timp și, fie vorba între noi, nu este cel mai bun (dar aceasta este o conversație pentru altă dată). Pe de altă parte, dacă putem identifica exact care sunt regiunile exacte ale creierului care nu funcționează optim, speranța este că putem dezvolta terapii țintite doar pe aceste regiuni, în loc să scăldăm tot creierul în diverse cocktailuri de medicamente. Acest lucru este aplicabil tulburărilor neuropsihiatrice în general.

Asemănător altor tulburări psihice, PTSD este recunoscut din ce în ce mai mult ca o tulburare a circuitelor. Practic, asta înseamnă că PTSD nu afectează doar o singură regiune din creier, ci conexiunile și interacțiunile dintre mai multe regiuni. Mai exact, cercetătorii caută două tipuri de modificări:

• structurale; printre exemple se numără scăderea volumului unor regiuni sau a numărului conexiunilor dintre ele. Modificările de structură duc, de obicei, și la modificări ale funcției;
• funcționale; după cum sugerează și numele, funcția anumitor regiuni este afectată: acestea pot deveni fie subactive, fie hiperactive. Ca răspuns, alte regiuni încearcă să compenseze pentru această funcție anormală și pot fi afectate la rândul lor. Și astfel, un întreg circuit cerebral devine disfuncțional.

Nu este surprinzător faptul că regiunile (și, prin extensie, circuitele) afectate de PTSD sunt cele implicate în reglarea emoțiilor, precum și cele care susțin memoria.

Oamenii de știință au observat că persoanele care suferă de PTSD au volume mai mici și o conectivitate redusă în nucleu amigdalian, cortexul cingular anterior, cortexul insular și hipocamp. În plus, au fost raportate modificări funcționale în multe dintre aceste regiuni și există diferite teorii cu privire la modul în care acestea sunt legate de unele dintre simptomele PTSD prezentate mai sus.

De exemplu, nucleul amigdalian este în mod normal responsabil pentru reacțiile noastre de frică. Cu toate acestea, el se află, de asemenea, sub controlul direct al cortexului prefrontal. Prima dată când suntem expuși la un stimul nou și înfricoșător, nucleul amigdalian intră în funcțiune. Cu toate acestea, în timp, cortexul prefrontal se obișnuiește cu stimulul și semnalează nucleului amigdalian să reducă intensitatea răspunsului la acest stimul. Dar la pacienții cu PTSD, acest lucru nu se întâmplă. Cortexul prefrontal nu inhibă în mod corespunzător nucleul amigdalian. Acest lucru duce apoi la unele dintre simptomele de intruziune menționate mai sus, cum ar fi stresul emoțional sau reactivitatea fizică ca urmare a expunerii la traumă.

Din păcate, în timp ce cercetătorii fac progrese constante prin crearea unor modele din ce în ce mai detaliate ale circuitelor cerebrale care stau la baza modificărilor cerebrale apărute în PTSD, mai avem încă un drum lung de parcurs până la înțelegerea completă a relației creier-comportament în această tulburare.

Tratarea PTSD-ului

Dar, deși nu înțelegem pe deplin complexitatea neuronală a PTSD-ului, acest lucru nu înseamnă că nu putem dezvolta opțiuni de tratament. Cele două abordări standard actuale pentru tratarea PTSD-ului sunt fie prin psihoterapie, fie prin medicație. Cercetările actuale nu susțin ideea că o combinație de terapie și medicație ar fi superioară fiecăreia dintre ele separat.

Abordările psihoterapeutice includ terapia cognitivă și terapia de expunere. Prima se concentrează pe ajutarea persoanelor cu PTSD să identifice tiparele nesănătoase de gândire care îi rețin și să îi învețe cum să le schimbe. Cea de-a doua se referă la expunerea treptată și sigură la situații și amintiri declanșatoare cu scopul final de a diminua răspunsul de frică și, de fapt, de a “reantrena” nucleul amigdalian și cortexul prefrontal și de a le readuce la nivelul de bază. De obicei, terapiile cognitive și de expunere sunt utilizate împreună.

Medicamentele administrate în mod obișnuit în PTSD sunt antidepresivele, care sunt deosebit de utile pentru grupul de simptome legate de cogniție și dispoziție, precum și medicamentele anti-anxietate pentru a face față simptomelor legate de anxietate.

Deoarece psihoterapia și medicamentele nu sunt întotdeauna eficiente în tratarea PTSD-ului (în plus, medicamentele au adesea efecte secundare nedorite), cercetătorii explorează în prezent forme alternative de tratament. O nouă direcție de cercetare pentru tratamentul PTSD este cea a stimulării neinvazive a creierului, fie magnetică, fie electrică. Deși nu este utilizată în mod obișnuit în mediul clinic, unele studii arată că această formă de terapie este foarte utilă în reducerea simptomelor PTSD. Cu toate acestea, sunt necesare mai multe studii clinice privind eficacitatea sa, precum și comparații cu formele actuale de tratament înainte ca această formă de tratament să devină utilizată în mod curent.

Deoarece prevenția este de obicei mai bună decât tratamentul, mai multe studii au investigat dacă există ceva ce am putea face pentru a preveni PTSD. În special, cercetătorii au analizat efectul intervențiilor psihologice timpurii asupra persoanelor care au fost expuse la traume. Din păcate, rezultatele au fost profund dezamăgitoare: intervențiile psihologice timpurii nu au făcut nimic pentru a preveni PTSD. Așadar, cel puțin deocamdată, PTSD rămâne imposibil de prevenit.

Cum ți s-a părut această postare? Scrie-ne în comentariile de mai jos.

Ca de obicei, nu uita să ne urmărești pe Instagram, Twitter sau Facebook pentru a fi la curent cu cele mai recente postări.

Ar putea să-ți placă și:

Referințe (în engleză)

American Psychiatric Association, D. S., & American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders: DSM-5 (Vol. 5). Washington, DC: American psychiatric association.

Fenster, R. J., Lebois, L. A., Ressler, K. J., & Suh, J. (2018). Brain circuit dysfunction in post-traumatic stress disorder: from mouse to man. Nature Reviews Neuroscience, 19(9), 535-551.

Freedman, S. A., & Tuval Mashiach, R. (2018). Shared trauma reality in war: Mental health therapists’ experience. PloS one, 13(2), e0191949.

Hoppen, T. H., Priebe, S., Vetter, I., & Morina, N. (2021). Global burden of post-traumatic stress disorder and major depression in countries affected by war between 1989 and 2019: a systematic review and meta-analysis. BMJ global health, 6(7), e006303.

Kan, R. L., Zhang, B. B., Zhang, J. J., & Kranz, G. S. (2020). Non-invasive brain stimulation for posttraumatic stress disorder: a systematic review and meta-analysis. Translational psychiatry, 10(1), 1-12.

Roberts, N. P., Kitchiner, N. J., Kenardy, J., Robertson, L., Lewis, C., & Bisson, J. I. (2019). Multiple session early psychological interventions for the prevention of post‐traumatic stress disorder. Cochrane Database of Systematic Reviews, (8).