English

Neuronii-oglindă au fost prezentați ca fiind explicația pentru empatie, autism, învățarea limbajului, conștiința de sine și multe altele. Dar au fost cu adevărat justificate aceste afirmații? În acest articol, analizăm de ce cercetarea neuronilor-oglindă pare să fi promis mai mult decât a putut oferi.

Dar mai întâi, ce sunt mai exact neuronii-oglindă? Pe scurt, sunt neuroni care emit un potențial de acțiune atât atunci când un animal efectuează o acțiune, cât și atunci când animalul pur și simplu privește un alt animal care efectuează aceeași acțiune. Aceștia au fost identificați pentru prima dată la maimuțe în 1992, dar nu au început să câștige popularitate decât la sfârșitul anilor ’90.

Descoperirea lor a fost în mare parte un accident. Cercetătorii înregistrau activitatea dintr-o regiune a creierului maimuțelor numită cortex ventral premotor în timp ce maimuțele manipulau anumite obiecte. Dar electrozii înregistrau în continuare în timpul dintre perioadele de testare, când experimentatorul era cel care manipula instrumentele și le pregătea pentru următoarele teste. Și a fost momentul în care cercetătorii au observat că aceiași neuroni care fuseseră activi în timp ce maimuțele efectuau sarcina erau activi și atunci când îl vedeau pe experimentator făcând același lucru.

Deși este o descoperire interesantă, cu siguranță nu oferă niciun fel de sprijin empiric pentru teoriile nebunești care au urmat. Cu toate acestea, aceste observații, împreună cu remarca întâmplătoare potrivit căreia cortexul ventral premotor al maimuțelor corespunde cu zona limbajului uman (zona Broca), au captat imaginația atât a oamenilor de știință, cât și a publicului larg. A urmat o multitudine de cercetări care au plasat neuronii-oglindă în centrul înțelegerii acțiunilor.

Personal, am aflat despre experimentul cu maimuțe în timpul studiilor universitare și am învățat că cercetările la om trebuie încă să aducă dovezi concludente ale existenței neuronilor-oglindă, dar că aceștia explică, în esență, empatia, limbajul și teoria minții, iar că disfuncția lor explică autismul. Apoi am stocat aceste informații undeva și nu m-am mai gândit la ele, deoarece cercetarea mea nu s-a dezvoltat în această direcție.

Asta până când am dat peste un desen animat despre neuronii-oglindă și am văzut un comentariu al lui Gregory Hickok care vorbea despre faptul că „mitul neuronilor oglindă încă nu moare”. M-am interesat și, ce să vezi, Hickok este un cercetător care a scris literalmente cartea despre motivul pentru care știrile despre neuronii-oglindă sunt exagerate. Îți recomand din toată inima să o citești, dar dacă ar fi să o rezum în termeni simpli, aș spune că spune povestea modului în care câteva paragrafe speculative construite pe baza simplei observații că neuronii răspund la acțiunile văzute și a sugestiei că zona creierului de maimuță în care se găsesc acești neuroni este echivalentă cu „zona de vorbire” umană au luat o viață proprie și au impregnat un întreg domeniu timp de mai bine de un deceniu, când, de fapt, datele empirice nu susțin afirmațiile.

Și, bineînțeles, o astfel de idee atât de interesantă și care explică, în aparență, atât de multe, nu s-a limitat doar la neuroștiințe, ci s-a răspândit în cultura populară, unde entuziasmul a continuat să crească. Dar în timp ce neuroștiința a reușit să lase hype-ul să se stingă și să corecteze cursul cercetărilor, corecțiile nu au fost atât de interesante încât să ajungă în știrile mainstream. Așa că, poate că peste 50 de ani, un jurnalist va scrie că „neuroștiințele au abandonat teoria neuronilor-oglindă, dar au uitat să anunțe publicul” (la fel cum au făcut și cu teoria dezechilibrului serotoninei în depresie).

Cum ți s-a părut această postare? Scrie-ne în comentariile de mai jos.

Ca de obicei, nu uita să ne urmărești pe Instagram, Mastodon sau Facebook pentru a fi la curent cu cele mai recente postări.

Ar putea să-ți placă și:

Referințe (în engleză)

Hickok, G. (2009). Eight problems for the mirror neuron theory of action understanding in monkeys and humans. Journal of cognitive neuroscience, 21(7), 1229-1243.

Hickok, G. (2014). The myth of mirror neurons: The real neuroscience of communication and cognition. W W Norton & Co.